Mitul 1: Modelul 70:20:10 oferă un cadru eficient pentru învățare și dezvoltare în cadrul organizațiilor
Realitate: modelul 70:20:10 se bazează pe date insuficiente și manipulate în mod eronat.
Unul dintre cele mai influente mituri în învățare este modelul 70:20:10 care oferă o regulă simplă: 70% din învățare este dobândită prin doing (formare la locul de muncă prin efectuarea activităților), 20% prin interacțiuni umane (discuții) și 10% prin învăţare formală (cursuri, cărţi). De fapt, sunt șanse ca organizația ân care lucrezi să-l aibă în vigoare, deoarece atât liderii de afaceri și cât și cei din resurse umane îl folosesc ca model de pornire pentru orice program de dezvoltare și învățare, atrași de simplitatea și costul său scăzut.
Originile acestui mit nu sunt sigure, dar se pare că el se bazează pe un sondaj efectuat pe 191 de directori, cărora li s-a cerut să indice trei evenimente care au făcut diferența în cariera lor și lecțiile pe care le-au învățat din ei. Sondajul a fost publicat pentru prima dată în 1988 (1), iar în 1996 răspunsurile la acest sondaj au fost reinterpretate, grupate și prezentate într-un format atrăgător multiplu de zece (1a).
Cu acest istoric, este ușor ca modelul 70:20:10 să fie dezbătut și mulți cercetători au făcut-o (2, 2a., 2b). Lăsând deoparte reinterpretarea rezultatelor, 191 este prea scăzut pentru a avea relevanță statistică atunci când este aplicat la nivel mondial, mai ales când „directorii” (deci învățarea și dezvoltarea leadershipului) sunt extrapolați la întreaga forță de muncă (învățare tehnică și funcțională).
În timp ce învățarea se întâmplă într-adevăr prin mai multe canale, 70:20:10 este doar un „cântec de sirene” atrăgător (2) care, din păcate, ascunde organizației ceea ce se învăță informal (ar putea fi opusul a ceea ce este de interes strategic) și cât de eficientă este acea învățare.
Mitul 2: Pentru a stăpâni o abilitate este nevoie de 10.000 de ore de practică
Realitate: Practica este importantă în dezvoltarea unei abilități, dar nu explică toată variația dintre abilități medii și abilități extraordinare.
„Regula celor 10.000 de ore” sugerează că este nevoie de 10.000 de ore de practică pentru a stăpâni la nivel superior o abilitate și a fost introdusă în 1993 într-un studiu realizat de Anders Ericsson și colegii săi (3), care au constatat că artiștii de elită, cum ar fi muzicienii și sportivii, au practicat în medie 10.000 de ore înainte de a dobândi măiestrie în domeniul lor. Studiul a devenit viral și a fost popularizat de mai mulți autori:
- Malcolm Gladwell a prezentat ideea că este nevoie de 10.000 de ore de practică pentru a stăpâni o abilitate în cartea sa „Outliers” (3a),
- Daniel Coyle l-a inclus în „The Talent Code: Greatness is not born. It’s grown” (3b),
- Geoff Colvin l-a citat în „Talent is Overrated: What Really Separates World-Class Performers from Everybody Else” (3c).
În timp ce nici Ericsson, nici Gladwell nu au spus niciodată (4) că oricine poate stăpâni o abilitate doar dacă exersează 10.000 de ore, interpretarea greșită a ajuns virală. Apoi mai multe studii au încercat să-l „replice” pe cel inițial (eu folosesc „” pentru că, de fapt, aceste studii au testat ipoteza neînțeleasă) și nu au reușit să obțină acele rezultate și o serie de analize au dezmințit acest mit (4a, 4b, 4c, 4d).
Consultă paginile 8 până la 24 din analiza lui North pentru o listă cuprinzătoare de caracteristici, afirmații și provocări legate de dobândirea nivelului de expert într-o abilitate (4a) și cartea lui Ericsson, dacă ești interesat(ă) de ceea ce pretinde studiul inițial și viziunea completă a lui Ericsson asupra stăpânirii abilităților ( 5).
Mitul 3: regula celor 5 ore - Se poate stăpâni o abilitate dacă exersezi cinci ore în fiecare săptămână
Realitate: Practica este importantă pentru a obține stăpânire, dar este mai mult decât timpul investit
„Regula celor 5 ore” este un concept popularizat de antreprenorul și autorul Michael Simmons (6) care sugerează că oamenii de succes dedică cel puțin 5 ore pe săptămână exersării deliberate pentru a obține măiestrie. Ideea din spatele regulii, care este valoroasă și demnă de luat în considerare, este că practica consecventă și concentrată de-a lungul timpului este cheia pentru obținerea măiestriei și că învățarea constantă este obligatorie pentru succes și menținerea relevanței. Asemșnștor mitului anterior, regula celor 5 ore a fost interpretată greșit în: „învățați/exersați timp de cinci ore pe săptămână și veți fi următorul Bill Gates, Warren Buffet etc.”.
Deși cercetările au arătat că timpul petrecut exersând este un predictor puternic al nivelului de calificare (6a), nu există nicio regulă de aur, deoarece timpul necesar pentru a obține măiestrie poate varia foarte mult în funcție de abilitate, individ și context. În plus, calitatea practicii este mai importantă decât cantitatea de practică. Petrecerea a 5 ore pe săptămână pe o abilitate pentru care nu ești pregătit(ă) sau care nu îți place nu este la fel de eficientă ca a petrece 1 oră pe săptămână pentru o abilitate de care ești pasionat(ă) și pe care ești gata să o înveți.
Este important să ne amintim că, în timp ce regula de 5 ore poate servi ca un memento util pentru a ne face timp pentru practică deliberată, timpul necesar pentru a obține măiestrie va varia în funcție de abilitate, individ și context.
Mitul 4: „Stiluri de învățare” - oamenii au modalități preferate de învățare, cum ar fi vizual, auditiv, tactil sau kinestezic. Dacă învață aplicând stilul lor preferat, învață mai bine, mai repede etc.
Fapt: Nu știm dacă acest lucru este adevărat.
Dovezile științifice de înaltă calitate care validează în mod adecvat o legătură între stilurile de învățare preferate și stilul de predare corespunzător lipsesc deocamdată (7).
Până în prezent, cercetările au arătat că există puține dovezi care să susțină ideea că potrivirea unei metode de predare cu un stil de învățare specific conduce la rezultate mai bune ale învățării:
- Un studiu din 2015 (7a) nu a putut furniza nicio dovadă în favoarea ipotezei că dacă paticipanții la curs beneficiază de instrucțiuni adaptate stilului lor de învățare, învăță mai eficient decât atunci când instrucțiunile folosesc alt stil.
- Un alt studiu (7b) a obținut rezultate similare.
Mitul 5: Legea lui Miller / Numărul magic 7: Memoria nostră lucrează cu maxim 7 infomații/elemente la un moment dat.
Fapt: Nu există un număr magic.
„Numărul magic 7” sau „Legea lui Miller” este o teorie care sugerează că oamenii pot reține doar 7 (plus sau minus 2) lucruri odată. Această lege a influențat modul în care au fost concepute numerele de telefon din SUA (dar numai), ce trebuie să includă o prezentare orală (nu mai mult de șapte subiecte/idei), cât de lungi sunt secvențele de numere în testele de inteligență care analizează memoria etc.
Acest concept a fost introdus pentru prima dată de George Miller în 1956 într-o lucrare (8) care propunea că numărul de lucruri pe care oamenii le pot păstra în memoria lor de lucru este limitat de capacitatea „numărului magic 7”, fără dovezi științifice suficiente și folosind un ton plin de umor.
Acum știm că: capacitatea de memorie variază în funcție de individ, de tipul de informații care urmează să fie memorată, de cât de bine relaționează individul cu informația și că poate fi antrenată și îmbunătățită în timp.
„Numărul magic 7” a fost citat pe scară largă în domeniul psihologiei cognitive ca o explicație a motivului pentru care oamenii au dificultăți în a-și aminti liste lungi de articole sau pentru a îndeplini anumite tipuri de sarcini mentale (aproximativ 20.000 de citări), dar nu a fost efectuată nicio cercetare în acest sens timp de aproape. patru decenii (până la sfțrșitul anilor 1990). Nelson Cowan are o analiză grozavă (8a) pe care o recomand. El este și cel care a găsit numărul magic 4 (8b).
George Miller însuși a fost destul de surprins de impactul pe care l-a avut articolul său din 1956. Într-un eseu autobiografic (8c), el a explicat cum a venit cu numărul magic 7:
I s-a cerut să țină o prezentare de o oră într-un moment în care nu avea un subiect de cercetare suficient de dezvoltat pentru a ocupa atâta timp. Dar avea o cercetăre asupra memoriei imediate și una asupra judecății absolute. Cu toate acestea, nu putea aborda două subiecte diferite și a căutat o temă comună între ele. Nu a găsit niciuna inițial, dar, la un moment dat, a descoperit că împărtășesc numărul șapte în ceea ce privește limitele de performanță ale participanților la cercetare. Așa că a legat temele prin numărul 7, la care a adăugat „plus sau minus” intenționând să transmită că un număr magic ar putea avea o marjă de eroare. O modalitate uimitoare de a se naște o legendă științifică, nu-i așa?
Referințe:
(1) Morgan McCall, Michael Lombardo, and Ann Morrison: "Lessons of Experience. How Successful Executives Develop on the Job" (The Free Press, Simon and Schuster, 1988)
(1a) Michael Lombardo and Robert Eichinger: "Career Architect Development Planner" (Lominger Press, 1996).
(2) Harding, R., (2022). Debate: The 70:20:10 ‘rule’ in learning and development—The mistake of listening to sirens and how to safely navigate around them, Public Money & Management,42:1,6-7, https://doi.org/10.1080/09540962.2021.1951517
(2a) Clardy, A. (2018). 70-20-10 and the Dominance of Informal Learning: A Fact in Search of Evidence. Human Resource Development Review. https://doi.org/10.1177/1534484318759399
(2b) Jonson, S., Blackman, D., Buick, F. (2018). "The 70:20:10 framework and the transfer of learning", Human Resource Development Quarterly, https://doi.org/10.1002/hrdq.21330
(3) Ericsson, K. A., Krampe, R. T., & Tesch-Römer, C. (1993). The role of deliberate practice in the acquisition of expert performance. Psychological Review, 100(3), 363–406. https://doi.org/10.1037/0033-295X.100.3.363
(3a) Malcolm Gladwell: "Outliers" (Back Bay Books, 2011)
(3b) Daniel Coyle: "The Talent Code: Greatness isn't born. It's grown" (Cornerstone Digital, 2010)
(3c) Geoff Colvin: "Talent is Overrated: What Really Separates World-Class Performers from Everybody Else" (Nicholas Brealey Publishing, 2011)
(4) Harwell, K., Southwick, D. (2021). Beyond 10,000 Hours: Addressing Misconceptions of the Expert Performance Approach. Journal of Expertise 2021. Vol. 4(2), ISSN 2573-2773
(4a) North, J.. (2012). An overview and critique of the '10,000 hours rule' and 'Theory of Deliberate Practice'
(4b) Macnamara, B., Maitra, M. (2019). "The role of deliberate practice in expert performance: revisiting Ericsson, Krampe & Tesch-Römer (1993)", https://doi.org/10.1098/rsos.190327
(4c) Macnamara, B. N., Moreau, D., & Hambrick, D. Z. (2016). The Relationship Between Deliberate Practice and Performance in Sports. Perspectives on Psychological Science. https://doi.org/10.1177/1745691616635591
(5) Anders Ericsson: "Peak: Secrets from the New Science of Expertise" (Mariner Books, 2016)
(6a) Hambrick, D. Z., Macnamara, B. N., & Oswald, F. L. (2020). Is the Deliberate Practice View Defensible? A Review of Evidence and Discussion of Issues. Frontiers in Psychology, 11. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2020.01134
(7) Yankulov, K., & Lu, R. R.(2017).On the Possibility of Preferred Performance Styles and Their Link to Learning Styles.Frontiers in Education, 2. https://doi.org/10.3389/feduc.2017.00032
(7a) Rogowski, B., Calhoun, B., and Tallal, P. (2015). Matching learning style to instructional method: effects on comprehension. J. Educ. Psychol. 107, 64–78. https://doi.org/10.1037/a0037478
(7b) Yankulov, K. (2014). More than spelling and grammar: students who prefer to write outperform students who prefer to present. Am. J. Educ. Res. 2, 1029–1035. https://doi.org/10.12691/education-2-11-5
(8) Miller, G. A. (1956). The magical number seven, plus or minus two: Some limits on our capacity for processing information. Psychological Review, 63(2), 81–97. https://doi.org/10.1037/h0043158
(8a) Cowan, N. (2015). George Miller’s Magical Number of Immediate Memory in Retrospect: Observations on the Faltering Progression of Science. Psychological review, 122(3), 536. https://doi.org/10.1037/a0039035
(8b) Cowan, N. (2001). The magical number 4 in short-term memory: A reconsideration of mental storage capacity. Behavioral and Brain Sciences,24(1), 87-114.
(8c) Miller, G.A.. (1989). George A. Miller. A history of psychology in autobiography. 8. 391-418.
Comments